Cel ce s-a împărtăşit cu vrednicie a primit ca arvună împărăţia cerească

O! Ce fericit şi ce binecuvântat trebuie să fie socotit cel ce se împărtăşeşte cu vrednicie cu Sfintele Taine! Acela vine la Sfântul Altar înnoit în întregime, fiindcă focul dumnezeirii, care prin Sfânta împărtăşanie se uneşte cu sufletul omului, a ars păcatele aceluia şi îl umple de dumnezeiescul har, îi sfinţeşte cugetele, puterile sufleteşti i le întăreşte, mintea i-o luminează şi inima i-o împrejmuieşte cu frica lui Dumnezeu, şi, la sfârşit, îl arată sălaş numai al Duhului.
Cel ce s-a împărtăşit cu vrednicie a primit ca arvună împărăţia cerească şi se află îmbrăcat cu toate armele lui Dumnezeu, Care îl păzeşte pe el de orice răutate şi de orice uneltire a vrăjmaşului şi îl face înfricoşător demonilor înşişi. Inima celui ce se împărtăşeşte cu vrednicie se umple de bucurie negrăită şi de veselie negrăită. Numai acesta simte schimbarea ce s-a făcut cu el şi numai acesta se bucură de înnoirea lui. Toate virtuţile îi împodobesc inima, iar dorul lui este numai la unirea cu Domnul. Liniştea sufletească, pe care o dau împăcarea şi comuniunea cu Dumnezeu, şi pacea împărăţiei cereşti se oglindesc pe chipul lin al celui ce s-a împărtăşit cu vrednicie, şi întreaga lui înfăţişare exterioară îi reflectă starea morală. Inocenţa şi neprihănirea sunt cele două haruri care îl încununează şi care mărturisesc toate despre el. Iată caracterul celui ce se împărtăşeşte cu adevă-rat şi cu vrednicie, şi acestea sunt efectele Dumnezeieştii împărtăşanii.
Cu atât mai mult sunt de plâns cei ce se împărtăşesc cu nevrednicie sau cei ce nu se pot împărtăşi, din cauză că sunt împiedicaţi de păcate sau din nepăsare şi dispreţ, ca să zic aşa, faţă de folosul atât sufletesc, cât şi trupesc al împărtăşaniei. Fiindcă sănătatea sufletului atrage şi sănătatea trupului şi, după cum ştim, şi invers. Ce putem spune despre acestea? Cum îi vom numi pe aceştia? In ce categorie de creştini îi vom încadra? Starea lor faţă de creştinism este aceea pe care o au numai cei reci şi indiferenţii. Dar oare sunt ei adevăraţi creştini? Aceasta este neclar pentru noi. Ceea ce însă putem afirma cu toată certitudinea este că unii ca aceştia călătoresc pe mare fără busolă, fără cârmă şi fără cârmaci. Vai de ei în ziua aceea, când marea se va ridica împotriva lor, şi vânturi puternice vor sufla împotrivă, şi valuri se vor izbi de corăbioara lor! Atunci, săraci şi lipsiţi de dumnezeiasca mângâiere, vor privi cu ochii în lacrimi şi cu privirea deznădăjduită prăpastia deschisă înaintea picioarelor lor, ameninţând cu pieirea şi completa nimicire. Unora ca aceştia trebuie să le dăm un sfat frăţesc: pentru a se mântui, să se pregătească să se împărtăşească, fiindcă nu există nici o altă scăpare. Oprind aici cuvântul, vom spune în continuare câteva lucruri necesare despre purtarea potrivită şi necesară după dumnezeiasca împărtăşire cu Sfânta Euharistie.

Cum trebuie să ne purtăm după Dumnezeiasca împărtăşanie
După Sfânta Euharistie dă slavă şi mulţumeşte Domnului, fiindcă te-a învrednicit să te faci părtaş Trupului şi Sângelui Lui. Petrece ziua aceea în fapte cuvioase şi să o ai ca pe un exemplu pentru tot restul zilelor vieţii tale. Fereşte-te în tot restul zilelor să îl întristezi pe înger şi păzeşte sufletul şi trupul tău de a se întoarce la relele dintâi, ca o scroafă care se scaldă în nămol sau precum câinele care se întoarce la vărsătura lui, fiindcă întoarcerea ta din acelea va fi din ce în ce mai dificilă. Să nu zici că iarăşi te vei pocăi după acestea şi iarăşi te vei curăţa, fiindcă pocăinţa ta şi mântuirea ta nu depind numai de propria voinţă, ci şi de voinţa lui Dumnezeu. La mântuirea omului contribuie doi factori, harul lui Dumnezeu şi voinţa omului. Trebuie ca amândoi să conlucreze ca să poată avea loc evenimentul mântuirii. Aşadar propria mântuire, neatârnând în mod absolut de voinţa noastră, nu se săvârşeşte de intenţiile noastre. De aceea nici nu putem gân-di că suntem noi stăpâni pe mântuirea noastră sau că ori de câte ori ne place nouă putem să ne pocăim şi să ne întoarcem din răutăţile noastre la Domnul. Nu! Nu! Este adevărat că Domnul pe toţi voieşte să-i mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vina, dar aşteaptă pocăinţa păcătosului, fiindcă zice: Nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu. Domnul îl aşteaptă pe păcătosul care păcătuieşte din neştiinţă sau pe acela care păcătuieşte în deplină cunoştinţă, dar ca o consecinţă a unei neputinţe morale, şi care nu priveşte cu uşurinţă păcatele sale, fiindcă unul ca acela niciodată nu se va pocăi. Pe nisip îşi zideşte unul ca acesta casa.
El gândeşte că bătrâneţea îi va aduce slobozirea din păcate, ridicarea aplecărilor spre păcate şi o pregătire uşoară pentru pocăinţă, care îl duce la mântuire. El crede că neputinţa firească pentru săvârşirea păcatului este calea spre mântuire! Cât de mult se înşală unii ca aceştia! Cât de mult le lipseşte acestora adevăratul duh al creştinismului şi, prin urmare, cât de puţin pot aceştia să fie numiţi creştini! Cât de mult sunt lipsiţi şi de apelativul de creştini! Aceştia se înşală aşteptând o vreme potrivită pentru pocăinţă! Fie-le cunoscut că pentru ei nu este mântuire, fiindcă nici pocăinţă nu va fi. Şi iată de ce: pentru că nu au cinstit creştinismul; sunt cei care au hulit împotriva Duhului Sfânt, fiindcă hula împotriva Duhului Sfânt nu înseamnă a vorbi sau cugeta cineva odată ceva necuvenit despre El, ci a rămâne cineva în acest păcat, nepăsător şi nepocăit. Cel ce nu se pocăieşte îndată după păcat, nu numai că leapădă legea dumnezeiască, dar îl dispreţuieşte şi îl huleşte şi pe Dătătorul de lege, Care, pentru îndelunga răbdare şi iubire de oameni, amână pedeapsa pentru faptele lui. Pricina înşelării celui ce amână pocăinţa este fie necunoaşterea duhului creştinismului, fie importanţa pocăinţei pentru mântuire.
Necunoscând dogma creştină întoarce-te de la rău şi fa binele, şi acel fiţi sfinţi şi fiţi înţelepţi, şi toate celelalte porunci creştineşti prin care ne întoarcem către virtute, acesta crede că Dumnezeu Se îngrijeşte numai de cele ale trupului şi, prin urmare, pe acestea caută să le cureţe de tină, de aceea nici nu poate pricepe, fie din neputinţa trupului, fie din vreo altă împiedicare. Că aşa gândesc se arată din vederile şi cugetele lor şi mai ales din faimoasa frază pe care obişnuiesc să o spună: „când vom ajunge la bătrâneţe”! Oare prin aceasta nu arată că aşteaptă mai degrabă vremea neputinţei şi incapacitatea de a mai păcătui? Nu este, aşadar, adevărat că ei nu au nici o cunoştinţă despre viaţa duhovnicească? Oare, fără transformarea inimii, consideră o virtute depărtarea de păcate, altminteri plăcută lui Dumnezeu? Fără dobândirea mai întâi ai virtuţilor şi fără luptele ascetice şi celelalte, părerea pe care ei o exprimă despre duhul creştinismului ne certifică şi necunoaşterea adevărului, importanţei şi sensului pocăinţei. Aceştia identifică pocăinţa cu neputinţa de a păcătui, de aceea şi socotesc că se află în pocăinţă nemaifăptuind cele rele, fie aceasta şi numai din neputinţă sau incapacitate, fiindcă altfel nu ar mai pune pocăinţa după aranjamentul lor, adică a spune că „mă voi pocăi când voi îmbătrâni”.
Cel ce zice astfel arată că nu are nici cea mai vagă idee despre sensul acestui cuvânt. In timp ce pocăinţa izvorăşte din partea simţitoare, aceştia o leagă de partea voitoare. Cum deci ar fi vreodată cu putinţă să hotărască ei ceva ce nu depinde de voinţa lor şi cum ar putea să se pocăiască, de vreme ce simţirea lor este moartă? Cât de mult se înşală oricine socoteşte că s-ar putea pocăi fără a-şi trezi simţirea spre a-şi arăta pocăinţa! Dacă simţirea nu se trezeşte, vei fi arătat nedrept în pocăinţa ta, fiindcă pocăinţa nu face casă bună cu făţărnicia. Cu neputinţă este, aşadar, ca unul ea acesta să dobândească mântuirea. Dar şi dacă ar socoti el că simţirea este aducătoare de pocăinţă, nu ar greşi mai puţin dacă va neglija împlinirea dreptăţii dumnezeieşti rănite, şi tot nu va putea să se pocăiască. Dar Dumnezeu, din pricina marii răutăţi a celui ce mult a păcătuit în multe feluri şi care nu a compensat dreptatea dumnezeiască, nu îl trezeşte pe acela din letargia inimii lui adormite, ci îl lasă aşa, ca să nu se întoarcă, să se vindece şi să se mântuiască. Este necesar, aşadar, ca cei ce doresc mântuirea şi viaţa viitoare să nu îşi amâne pocăinţa, ci să se grăbească spre aceasta. Dar, fiindcă, după cum am zis, pocăinţa nu depinde în mod absolut numai de voinţa noastră, dat fiind faptul că provine din partea simţitoare a sufletului, iar inima Dumnezeu o mişcă, să alergăm cu lacrimi şi să Il rugăm pe Dumnezeu pentru pocăinţa noastră, să ne dea inimă înfrântă şi zdrobită şi pază cugetului nostru de gândurile rele, pentru a trezi simţirea noastră, pentru a ne descoperi starea morală şi pentru a ne aduce în suflet pocăinţa cea cu adevărat mântuitoare.
Veniţi, aşadar, fraţi creştini, să ne folosim de harul lui Dumnezeu ca să ne îngrijim de propria mântuire, şi, învredniciţi de Sfintele, Preacuratele Taine, să petrecem restul vieţii noastre în înţelepciune, dreptate şi cucernicie. Căci harul mântuitor al lui Dumnezeu s-a arătat tuturor oamenilor, învăţându-ne pe noi să lepădăm fărădelegea şi poftele trupeşti şi în veacul de acum să trăim cu înţelepciune, dreptate şi cucernicie, aşteptând fericita nădejde şi arătarea slavei marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Sfântul Nectarie din Eghina, „Zece cuvântări la Postul Mare”, Editura Sophia

loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *