Ce-i datorăm lui Hristos?

Există în ritualul iudaic o rugăciune alcătuită dintr-un şirag de mulţumiri aduse lui Dumnezeu pentru toate binefacerile hărăzite poporului Său Israel. Ca refren ori stih intercalat după fiecare dar pomenit, figurează vorbele ”dai lanu”, ce se tălmăceşte: de ajuns nouă. De n-ar fi decât că Domnul ne-a scos din pământul Egiptului, destul ar fi spre a-L binecuvânta şi a-I aduce slavă. De n-ar fi decât că a prefăcut marea în uscat, destul e spre a-L blagoslovi şi a nu înceta să-I mulţumim. De n-ar fi decât că ne-a hrănit în pustie… Şi aşa mai departe. Fiecare faptă a divinităţii, fiecare minune ajunge spre a stârni recunoştinţa norodului şi a-i provoca exclamaţia: ”dai lanu!”.

Tot astfel, gândesc, orice evreu trecut prin sfânta Taină a Botezului, căruia Domnul i s-a relevat şi care, acum, se numără, printre «iudeii care au crezut în El» poate de asemenea striga: de ajuns facut-ai Hristoase Dumnezeule pentru mine!

Pentru a fi desprins solzii care-mi acopereau ochii, îţi mulţumesc din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul şi din toată virtutea mea. Doar atât de ai fi făcut după ce ai luat aminte la mine, cu vrednicie şi cu dreptate este să strig cu lacrimi: dai li !

Pentru a-mi fi dat putinţa să-mi cunosc propria păcătoşenie, nimicnicie şi ticăloşie, Îţi aduc laude şi mulţumiri, şi de s-ar mărgini doar la atâta darul făcut mie, tot prea destul e ca să repet: dai li !

Pentru a-mi fi îngăduit să Te pot ruga, să Te iubesc şi să mă închin Ţie – de ajuns ca să binecuvântez Sfânt Numele Tău. Pentru a fi sădit în mine nădejdea iertării şi a fi început să întrezăresc putinţa mântuirii – fii, Doamne, preamărit!

Pentru a-mi fi dat îndrăzneala să concep stabilirea unor relaţii de tip eu-tu cu Tine, Domnul şi Dumnezeul meu, mă minunez şi, nepricepându-mă a spune altceva, strig: dai li!

Şi tot aşa fiindcă de acum mă pot închipui printre acei cărora le-ai grăit: «Dacă veţi rămâne cu cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenici ai Mei. Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi.» (Ioan 8.31-32).

Recunoscător peste orice posibilitate de exprimare în slabele şi banalele noastre vorbe omeneşti Îţi sunt, Hristoase al meu, şi pentru a fi dobândit calitatea de «prieten» al Tău, pentru a fi fost, altfel spus, înnobilat, căftănit prin credinţă şi apa Botezului şi focul Duhului Sfânt.

Pentru a fi ieşit din tristeţe, mohoreală, jale, descumpănire, acedie (există o acedie a laicului, a necredinciosului), deznădejde şi a mă fi apropiat de starea fericirii. Şi fiindcă, îndeosebi, m-ai socotit în măsură a înţelege şi a fi cu desăvârşire convins că Tu eşti Adevărul, Calea şi Viaţa.

De nu-mi va fi dat a mă mântui, şi încă această absolută convingere îmi este cu totul suficientă spre a cunoaşte liniştea şi a gusta neîngrijorarea.

Mi-ai dăruit, Doamne, în nespusa Ta mărinimie, să aflu tot adevărul – atroce – despre mine însumi; m-ai slobozit din robia păcatului, care slujitor mai ferecat decât mine nu cred să fi avut.

Mai mult decât atât (căci nu dăruieşti niciodată puţin, cu parcimonie, după dreptate, ci numai clătinat şi îndesat, har peste har, nu împărţi bacşişuri, ci pofteşti la cina împărătească): datorită bunătăţii şi milostivirii Tale mi-am putut însuşi spusa lui Dostoievski: de mi s-ar dovedi în modul cel mai indubitabil, pe patul de moarte fiind, că nu Hristos este adevărul, că adevărul e altul – dacă demonstraţia ar fi inatacabilă şi covârşitoare n-aş sta nici o clipă la îndoială: aş alege să rămân cu Hristos, nu cu adevărul.

Dai li!

Din rob şi schilod m-ai făcut om liber şi senior; din fricos şi mişel, om îndrăzneţ; din fiinţă a întunecimii, un ahtiat după lumină; Şi slobod a încerca senzaţia că nu-mi este interzis a năzui să mă port efectiv potrivit cu învăţătura şi vrerea Ta.

Pentru că nu numai că m-a descoperit pe mine mie însumi întru toată mizeria şi josnicia şi nimicnicia mea, ci mi-a dezvăluit mie însumi latenţele bune şi priincioase dinăuntrul meu;

– mi-a arătat că nu sunt definitiv şi iremediabil pierdut;

– m-a scos din cloacă, îngustime şi beznă;

– mi-a tradus existenţial şi pe a mea seamă cutremurătoarea (şi mângâietoarea) fraza: Qui Mariam absolvisti mihi quoque spem dedisti;

– şi nu mi-a cerut să mă anihilez, să mor, ci – dimpotrivă – să mor păcatului şi zădărniciilor şi să viez puternic întru El – cu dragoste şi bucurie – adică întru libertate, voie bună şi calm. (Căci El “preţuind pe om nu vrea – zice Stăniloae – confundarea lui cu Sine, ci menţinerea şi ridicarea lui într-un dialog etern al iubirii“).

Mi-a descoperit şi o altă mare (şi vreme îndelungată cu totul nepresupusa) taină, anume ineluctabila universală lege a paradoxului, înlesnindu-mi să înţeleg că nevinovăţia nu se poate obţine decât pe calea aceasta paradoxală a recunoaşterii propriei culpabilităţi.

Mi-a dat de asemenea voie să mă împărtăşesc cu prea curatul Său Trup şi scump sângele Lui şi să-mi pot da seama că orice faptă josnică îmi este numai izvor de amărăciune şi tulburare, iar că actele de mărinimie, curaj şi detaşare “faptele bune şi frumoase” ale atât de hulitei morale practice – sunt singurele creatoare de pace şi mulţumire.

Îl chemi pe Hristos la telefon? ironiza Andre Gâde. Nici nu e nevoie de o chemare, e mereu prezent, gata să intre pe uşa (deschisă) a inimii şi capabil numai de actele caracteristice nobleţei lăuntrice, pe care şi nouă ni le propune, propovăduindu-ne că ne sunt mereu accesibile:discreţia, iertarea, uitarea, degajarea dintre meschinării şi mărunţişuri, alungarea tinerii de minte a răului, silă de răzbunare, ura, susceptibilitatea, irascibilitatea, ţâfnă şi multe alte stupidităţi a căror jalnică inferioritate şi acută nocivitate ne-a destăinuit-o odată pentru totdeauna şi ne-o dezvăluie de fiecare dată mai dureros.

În cele din urmă m-am putut convinge că libertatea se cucereşte numai prin omorârea păcatului şi m-am trezit în stare să descifrez formula “fac ce vreau“: ea nu înseamnă că dau ascultare necondiţionată viscerelor şi tropismelor mele, pornirilor şi instinctelor mele dobitoceşti, constituindu-mă prizonier al egoismului, turpitudinilor şi plăgilor firii mele, ci supunându-le pe acestea voinţei, raţiunii şi conştiinţei mele, părţii bune (curăţite) a eului meu, supra-eului meu. Fac ce vreau, credinciosul şi smeritul ucenic al lui Iisus Hristos, iar ce nu i-ar plăcea demonului sălăşluind înăuntrul meu sau târcolind în juru-mi să fac în numele aşa-zisei libertăţi instinctuale, în temeiul căreia mă ispiteşte spre a mă îndemna să mă dau rob lui şi duhurilor sale celor rele.

Nefiind botezat în pruncie ci în deplină maturitate, am putut experimenta botezul totodată ca Sfânta Taină şi taina, ca moarte şi înviere, ca izvor nesecat de apă vie şi de senzaţională fericire. Covârşitoarea majoritate a creştinilor n-au cum şti ce simte cel botezat şi ce este în adevăr actul acesta fulgerător; dar cei aflaţi în situaţia mea ştiu cum nu se poate mai limpede că nu e un ritual, o ceremonie, un simbol; e o lucrare directă a Dumnezeului celui viu.

Îi mai datorez Domnului şi nepreţuita, nesperata putere de a îndura şi suferi, de a mă supune, răbdător şi următor Lui, pildei ce ne-a dat ştiind că “El participă împreună cu noi la suferirea necazurilor şi, tot în acest sens, se smereşte împreună cu noi, îngropându-se într-o chenoză, într-o noapte pe care o repetă în viaţa fiecăruia dintre noi.” (Dumitru Stăniloae). Ori, cum spunea Simone Weil, şi ea evreică rourată de harul credinţei în Hristos: creştinismul nu ne oferă un mijloc miraculos de a scăpa de suferinţă, ci ne pune la îndemână miraculosul mijloc de a o îndura.

Ceea ce deloc nu vrea să însemne identificarea creştinismului cu suferinţă. Prin suferinţă se poate ajunge la adevăr şi lepădare de sine, însă Albert Camus arată că desprinderea de cele lumeşti inima vrednică o poate afla şi prin fericire. Mai ales prin fericire ne putem înălţa până la treptele cele mai de sus ale Scării. Durerea, de fapt, e “faţa mai puţin nobilă a strădaniei“. Ţinta rămâne fericirea, pe care se cuvine să ne-o însuşim, dincolo de nenorociri, necazuri şi încercări. Esenţa învăţăturii creştine e aceasta deprindere, această descoperire a fericirii.

“Ca şi la Botezul Domnului, în botezul oricărui creştin se deschide cerul, se deschide câmpul înţelegerii duhovniceşti a sensurilor existenţei.” (Constantin Galeriu: Jertfă şi răscumpărare).

Aşa încât mai presus de orice îi datorez lui Hristos simţământul liberator, îmbătător, exaltant, transformator, nelimitat al fericirii – ascuţit ca o sabie cu două tăişuri – şi luarea la cunoştinţă a faptului că “El poate face din tine o făptură nouă” nu e o simplă enunţare teologică ori o afirmaţie pilduitoare, ci un constant obiectiv, o realitate brută.

Iată de ce, dintre toate versetele Psaltirii pe acestea (din psalmii 65 şi 72) îmi place a mi le repeta, ca mai apropiate mie, ca mai grăitoare ale bucuriei în care neîncetat mă desfăţ din binecuvântata zi când am primit euforicul dar al Sfântului Botez:

“Trecut-am prin foc şi prin apă şi ne-ai scos la odihnă“.

“Veniţi de auziţi toţi cei ce vă temeţi de Dumnezeu şi vă voi povesti câte a făcut El sufletului meu“.

“Pentru aceasta m-a auzit Dumnezeu; luat-a aminte la glasul rugăciunii mele“.

“Binecuvântat este Dumnezeu care n-a depărtat rugăciunea mea şi mila Lui de la mine”.

“Că eram fără de minte şi nu ştiam; ca un dobitoc eram înaintea Ta“.

“Apucatu-m-ai de mâna mea cea dreaptă. Cu sfatul tău m-ai povăţuit şi cu slavă m-ai primit“.

De la aceste inspirate cuvinte la simţământul de împăcare generală, ce mă cuprinde, nu-i departe. Care împăcare? Cu Dumnezeu, cu oamenii şi cu lumea, cu oamenii care-mi vor răul, cu acei care mi-au greşit, ba – lucru pe de-a-ntregul extraordinar, cu cei cărora le-am greşit eu, şi în cele din urmă, până şi cu mine însumi.

Părintele Nicolae Steinhardt,”Dăruind vei dobândi”