Caută pe Domnul, si nu căuta unde locuiește

Scopul citirii Patericului este intrezarirea acelui foc si acelei lumini ce sunt caracteristice invataturilor si faptelor Parintilor pustiei. Ar trebui sa citim povestirile de aici pentru a ne inflacara de aceleasi incredintari ce ii inflacarau pe ei. Daca suntem atenti la aceasta scanteie, vom descoperi anumite intuitii fundamentale in privinta intalnirii noastre cu Dumnezeu.

Zicea Avva Ioan ca temnita este a sedea in chilie si a-si aduce aminte de Dumnezeu totdeauna cu trezvire. Si aceasta este: in temnita am fost, si ati venit la Mine (Mt. 25, 36).

Ce inseamna de fapt ca Dumnezeu sa vina la noi? Ce sfat au de oferit Parintii si Maicile pustiei despre intalnirea cu Dumnezeu? Daca nu vorbesc despre experientele personale ale vederii lui Dumnezeu, atunci ce intuitii dezvaluie despre cautarea continua si, in final, vederea lui Dumnezeu?

Intai, Parintii pustiei afirma categoric ca Dumnezeu nu se poate cauta prin, sau descoperi la capatul unei lungi, anevoioase si metodice lupte.

Trebuie sa-l cautam pe Dumnezeu nu la sfarsit, ci in chiar mijlocul luptei. Ne amintim povestea lui Antonie luptandu-se cumplit cu dracii, pana aproape de istovire si moarte. Dar nu acela era capatul povestirii lui Athanasie.

Domnul nu a uitat nici acum de nevointa lui Antonie, ci a venit in ajutorul lui. Fiindca privind el in sus, a vazut acoperisul ca deschizandu-se, si o raza de lumina pogorand spre el. Si dracii s-au facut dintr-odata nevazuti. Iar durerea trupului indata a incetat, si casa s-a luminat intreaga. Iar Antonie, simtind ajutorul si rasufland mai bine, usurat de dureri, se ruga vedeniei aratate, zicand: Unde erai? Pentru ce nu te-ai aratat de la inceput, ca sa-mi opresti durerile? Si s-a facut glas catre el: Antonie, aci eram, dar am asteptat sa vaz lupta ta. Deci fiindca ai rabdat si nu te-ai lasat biruit, iti voi fi pururea ajutor, si voi face numele tau cunoscut pretutindenea. Auzind acestea, s-a sculat la rugaciune. Si s-a intarit asa de mult, ca a simtit ca are mai multa putere in trup decat a avut inainte.

Daca Dumnezeu este chiar in mijlocul luptei noastre, atunci scopul nostru este acela de a ramane acolo. Trebuie sa ramanem in chilie, sa stam pe cale, fara a renunta la lupta sau a uita de intuneric. Este foarte usor sa trecem cu vederea importanta luptei, preferand in locul ei sa cautam pacea si odihna, sau sa ne inchipuim ca am ajuns la treapta dragostei mai inainte de vreme. Este totdeauna mai usor sa lasi lucrurile sa treaca pe langa tine, sa mergi inainte fara cercetare si efort. Dar lupta inseamna viata. Este calea trairii depline a vietii, iar nu a simplei sale observari. Ne costa mult timp si mult efort ca sa unim intr-un intreg partile desperecheate, dezunite si separate ale sinelui. In toata aceasta vreme si in acest efort lupta era o virtute neprecupetita pe calea duhovniceasca a pustiei. Parintii si Maicile pustiei ne vorbesc cu autoritate fiindca ei ne sunt de fapt tovarasi de drum. Ei nu pretind ca au ajuns; nu arata niciodata ca au incheiat calatoria. Amintiti-va de rugaciunea lui Arsenie:

Dumnezeule, nu ma parasi! Nimic bun am facut inaintea Ta, dar da-mi dupa bunatatea Ta sa pun inceput. In al doilea rand, Parintii pustiei sunt incredintati ca Dumnezeu este nu numai in mijlocul luptei, ci Dumnezeu este totdeauna acolo. Dumnezeu nu e niciodata absent, niciodata departe. Dumnezeu ne iubeste, indiferent unde ne aflam pe cale. Dumnezeu ne iubeste indiferent de ceea ce suntem si ceea ce facem. Cea mai adanca si mai intima convingere a Parintilor si Maicilor pustiei este aceea ca Dumnezeu ii iubeste. Aceasta explica bucuria lor. In ciuda dificultatii si intensitatii luptei lor ascetice, acesti pustnici se caracterizeaza prin-tr-un simtamant al veseliei, nu al mahnirii.

Părintele John Chryssavgis, Vindecarea lăuntrică a omului, Editura Sophia