Care este scopul postului?

Ca să înţelegem mai bine toată însemnătatea postului, trebuie să lămurim pentru început care e scopul lui.
Postul ne învaţă să ne înfrânăm. Prin post ne obişnuim să ne înfrânăm poftele pântecelui, să călcăm în picioare poftele rele ale trupului, care se străduiesc întotdeauna să aibă întâietate asupra duhului, încercând să înăbuşe orice năzuinţă duhovnicească, supunând voinţa cugetării sale.
Trupul nu ne duce la bine: el e izvorul celor mai multe păcate şi sminteli, în săvârşirea lucrurilor care plac trupului se află esenţa majorităţii păcatelor – şi dacă noi, conştientizând lucrul acesta, ne silim trupul să postească, dacă îl lipsim de mâncăruri gustoase şi îmbelşugate, dacă ne mulţumim cu strictul necesar, prin asta câştigăm o victorie asupra lui, îndepărtăm ceea ce ne împiedicăm să ducem o viaţă duhovnicească, dăm libertate duhului, îl înaripăm în năzuinţa lui spre tot ce este sfânt, ceresc, înalt.
Sarcina noastră e să ne înfrânăm de la toate patimile şi poftele rele, de la tot ce este rău, de la tot ce aduce vătămare aproapelui, de la orice lucru pe care ni-1 dictează egoismul şi adorarea de sine. Aşadar, trebuie să ne educăm voinţa în aşa fel ca ea să fie îndreptată spre lupta cu patimile, ca toate dorinţele noastre să năzuiască nu către satisfacerea imboldurilor trupului, ci către cele de sus, către cele cereşti, ca să avem sus inimile, ca să trăim întotdeauna cu gândul la Dumnezeu, la poruncile lui Hristos.
În acest scop, trebuie să educăm în noi deprinderea înfrânării, fiindcă ştiţi că la orice scop dificil se ajunge pe calea antrenamentului de lungă durată. Adevărul acesta este valabil pentru orice muncă, atât intelectuală cât şi fizică. Scopurile mari se ating doar cu silinţă mare. Ca atare, trebuie să înţelegem că şi scopul atât de înalt al înfrânării trupului nostru, al luptei cu patimile, cere exersare constantă, luptă permanentă.
Postul este tocmai o astfel de şcoală a înfrânării. Omul obişnuit cu postul, care ţine toate posturile, mai ales când a postit toată viaţa, cum făceau marii nevoitori, capătă o putere uriaşă în lupta cu toate ispitele, învaţă să se înfrâneze de la tot păcatul. Aici este însemnătatea de temelie a postului. Dar postul, mai ales Postul Mare, are şi o altă însemnătate, fiindcă este vreme de pocăinţă, de mărturisire, vreme pentru Sfânta împărtăşire, şi ca atare trebuie să petrecem această vreme în aducere-aminte necontenită de păcate şi de nevoia spovedaniei.
Şi dacă vom posti, însăşi înfrânarea de la mâncare ne va aduce mereu aminte de acest fapt. Când te aşezi la masă şi începi să mănânci gustarea sărăcăcioasă, îţi aminteşti de ce ai nevoie să faci asta: fiindcă suntem apăsaţi de păcate şi în vederea marelui Praznic trebuie să ne curăţim de ele şi de tot răul, ca în Luminata Zi a Paştilor să ne înfăţişăm lui Dumnezeu curaţi, îndreptăţiţi, pocăiţi până în adânc. Vedeţi ce mare este şi această însemnătate a postului?

Sfântul Luca al Crimeei, La porțile Postului Mare