Care este pricina pentru care păcătuim

Pricina pentru care omul păcătuieşte este înşelarea lui în căutarea binelui, de a cărui deslatare însetează şi pe care o caută. Despre aceasta Sfântul loan Damaschin zice: „Şi al celor rele început şi sfârşit este binele, căci pentru bine sunt toate, şi câte sunt bune şi câte sunt potrivnice, căci şi pe acestea le facem însetând de bine, căci nimeni nu face ceea ce face privind spre rău, fiindcă răul nici nu are existenţă, ci este o lipsă de existenţă, având existenţă pentru bine, şi nu pentru sine. Căci tot ceea ce există fie este pentru bine, fie pentru că este socotit bine”.

În căutarea binelui, omul, înşelat din necunoştinţă, face o alegere rea a celor încredinţate lui, adică alege în locul binelui adevărat ceea ce este socotit a fi bine, către care tinde nu prin fire, ci îl preferă împotriva firii din slăbirea judecăţii. Dar fiindcă binele este iubit şi dorit prin fire, omul care alege binele care nu este prin fire bine, ci este doar crezut bine, fiindcă alege un bine dorit contra firii, un bine care nu este creat de Dumnezeu, prin urmare răul, acel om păcătuieşte.

Omul este zidit şi astfel este prin fire bine, fiindcă a fost făcut după chipul lui Dumnezeu, Cel mai înalt bine. Ca bun, prin fire însetează şi caută binele, frumosul şi adevărul. Pentru această sete sădită în fire, Sfânta Scriptură zice că Dumnezeu a dat legea înscrisă în însăşi inima omului, ca să fie tăcut acesta părtaş bunătăţii şi fericirii lui Dumnezeu. Păzirea acestei legi nu dă niciodată vreo greutate celui ce o păzeşte, din pricina identităţii imboldurilor lui cu îndemnurile lăuntrice ale inimii omului. Pentru această identitate a simţirilor celui ce porunceşte şi a celui ce primeşte porunca, fericirea omului s-a întărit şi omul a fost aşezat în Rai în locul fericirii.

Prin tinderea şi aplecarea aceasta către bine sădită în fire, omul, ca fiinţă inteligibilă, independentă şi liberă moral, trebuia să fie bun şi de voie, şi întru cunoştinţă să lucreze binele, astfel încât să fie arătată virtutea din libera alegere, şi omul să rămână de voie în bine şi să fie desăvârşit. Punerea la încercare a omului pentru a arăta puterea marii caracteristici a liberei alegeri, puterea ei desăvârşitoare, era absolut necesară, fiindcă fără punerea la încercare nu există virtute şi fără virtute nu poate să fie desăvârşire, care este şi scopul omului. Pentru o astfel de încercare, potrivit cu dumnezeiasca îngăduinţă, a fost şi ispita diavolului.

Omul a păcătuit, fiindcă, deşi avea puterea de a se împotrivi diavolului, nu s-a împotrivit. Atacul nu a fost cu privire la ceva necunoscut, potrivnic lui, ci cu privire la ceva cunoscut şi dorit prin fire. Şi ar fi putut birui, dacă ar fi ascultat mai curând de glasul lăuntric decât de glasul diavolului, să rămână de voie în bine, către care tindea mai mult şi de voie şi să devină desăvârşit.

Motivul cedării şi al supunerii propriei voinţe a fost dorinţa de a dobândi binele. A ascultat de sfatul diavolului ca să fie asemenea Celui Preaînalt. Şi, desigur, desăvârşit fiind ca şi chip al lui Dumnezeu, asemănător va urca la Cel Preaînalt, fiindcă aceasta căuta pentru el şi Domnul nostru lisus Hristos: „Dumnezeu S-a făcut om, pentru ca să îl facă pe Adam Dumnezeu”. Şi cu adevărat, pe drept cuvânt dorea dobândirea binelui, dar printr-un legământ cu totul potrivnic. Înşelat de diavolul, credea că fără luptă se va desăvârşi şi a lăsat la o parte porunca lui Dumnezeu, dată lui tocmai cu acest scop. Păzirea poruncii i-ar fi adus ceea ce diavolul, minţindu-l, îi promitea. Astfel încât omul, căutând binele, s-a aflat săvârşind răul. A călcat porunca dumnezeiască pentru a se bucura de cel mai înalt bine.

Păcatul a fost pedepsit, fiindcă omul, ca fiinţă moralmente liberă, care prin fire iubeşte legea lui Dumnezeu şi prin fire caută împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, nu a lucrat potrivit cu voinţa lui, ci împotriva voinţei, supunând voinţa lui cea iubitoare de lege voinţei diavolului, iubitoare de fărădelege. A fost aşadar pedepsit Adam, fiindcă, pentru a se bucura de ceea ce râvnea mai mult întru cunoştinţă, a lăsat la o parte porunca lui Dumnezeu. A păcătuit aşadar din înşelarea cu privire la căutarea binelui şi aceasta este pricina tuturor păcatelor.

Sfântul Nectarie de Eghina, Despre îngrijirea sufletului, Editura Sophia, 2009