Când sora moarte ne dezleagă de trup, ne face un mare bine, fără să ştim şi fără să vrem

Rar să găseşti un om care să dea sens religios morții, adică s-o aştepte cu bucurie, ca pe-o izbăvire sigură din împărăția păcatului.
Când sora moarte ne dezleagă de trup, ne face un mare bine, fără să ştim şi fără să vrem. Tot ce e rău în lumea asta: neştiință, neputință, întunerecul, păcatul cu miile lui de gheare, prin moarte încetează. Răul e osândit de moarte, deci moartea ni-i un ajutor. Nu trupul este răul, dar prin moarte se omoară răul cu desăvârşire, de aceea, la vreme, trupul va învia din morți. În moarte-i învierea.
Oamenii fug, cât pot mai mult de fiorul cunoaşterii – a unei cunoaşteri de ei înşişi în relație cu Dumnezeu, în relație cu nemurirea sufletului, în relație cu binele şi cu răul. Cu un cuvânt, fug până la moarte de orice cunoaştere existențială. Astfel, ceea ce nu cunosc ei, fiind stăpâniți de o lege biologică, li se pare că nu există de fapt şi dorm vremea vieții pământeşti pe urechea aceea.
Situația se schimbă brusc în momentul morții. Toate lucrurile pe care trebuiau să le cunoască în vremea vieții, dar au fugit de ele sau le-au tăgăduit, năpădesc peste ei cu o evidență de neînlăturat. În vremea vieții pământeşti cunoaşterea rămâne la libertatea omului: dacă voia să cunoască, putea cunoaşte; nu voia să cunoască, rămânea în necunoştință. Îndată după moarte însă, libertatea aceasta se suspendă, şi sufletul cunoaşte fără să vrea ceea ce s-a ferit să facă, pe când era îmbrăcat în trup.
Cunoaşterea are două momente mari: momentul morții, când sufletul se dezleagă de necunoştință şi momentul învierii, când se dezleagă şi trupul de necredină. Căci necredința îşi are obârşia mai mult din conviețuirea sufletului cu trupul. Ori şi el trebuie să întovărăşească şi cunoştința şi credința. Moartea dezleagă sufletul de trup şi astfel sufletul ajunge la cunoştința spiritualității şi a nemuririi sale; învierea dezleagă trupul desăvârşit de moarte şi de necredință. Moartea şi învierea împlinesc, în privința conştiinței şi a izbăvirii de rău, ceea ce nu pot împlini nici cele mai impresionante nevoințe ale sfințeniei. Până ce nu trecem şi prin porțile acestea, cunoştința noastră e numai frântură.
Când a sunat ceasul ieşirii din lume, sufletul se retrage din trup şi se adună înspre cap. De aceea, pentru cei ce au dus o viață duhovnicească intensă, li se înseninează fața cu o lumină neobişnuită. La mulți dintre sfinții nevoitori ai pustiei, în vremea ieşirii sufletului le străluceau fețele ca soarele. Sufletul e o făptură spirituală care nu are îngrădirea pe care o are trupul şi nici nu-i stau în cale piedicile trupului. În vremea aceea, o conştiință împăcată răsfrânge o față senină, pe când o conştiință neîmpăcată răsfrânge o față îngrozită.

O sinteză a gândirii părintelui Arsenie Boca  în 800 de capete