Când înlăuntru este pace şi bucurie, nevoile şi necazurile dinafară nu au înrâurire asupra creştinului

Bucuraţi-vă pururea (1 Tes. 5, 16), zice Sfântul Apostol Pavel, cu bucuria cea în Domnul şi în Duhul Sfânt (Rom. 14, 17). Această bucurie se înstăpâneşte în inimă sub înrâurirea credinţei vii, a iubirii fierbinţi şi a nădejdii tari, şi este atât de adâncă încât nici un fel de necazuri dinafară nu o pot tulbura. În creştinism, ea este tot atât de firească pe cât este de firească bucuria fiului care este primit iarăşi în braţele iubitoare ale tatălui pe care îl mâniase, ori a robului ferecat în lanţuri care aştepta moartea şi care a primit în schimb libertatea, ori a datornicului căruia i s-au iertat datoriile, şi, îndeobşte, ca a omului care se afla într-o situaţie-limită şi deodată, pe neaşteptate, capătă fericirea cea mai deplină. La creştin se săvârşeşte în duh, în înţelesul cel mai înalt, ceea ce la aceia se săvârşeşte pe dinafară. Omul este zidit pentru bucurie, pentru viaţa raiului, pe care a pierdut-o prin cădere; acum, în Domnul Iisus Hristos, prin harul Sfântului Duh, el e reaşezat în cinul său cel dintâi. Deşi pe dinafară el încă nu este în rai, pe dinlăuntru primeşte deja rânduiala raiului, drept care se şi bucură. În viaţa de zi cu zi, oamenii se află într-o dispoziţie veselă a duhului atunci când nu-i apasă nevoile, când au pace cu ceilalţi, când treburile merg bine şi când nici un necaz nu-i ameninţă. Creştinii de ce se bucură? Fiindcă păcatele le sunt iertate, puterile morale – refăcute prin har, pacea cu Dumnezeu este înstăpânită în ei, conştiinţa li se păstrează Curată faţă de toţi şi toate, au neclintită încredinţarea că Domnul o păzeşte şi o va păzi neprihănită până la capăt, nădejdea fericirii vieţii veşnice este adâncă: trăind într-o asemenea atmosferă de bucurie, el nu are cum să nu fie într-o stare totdeauna bucuroasă a duhului.

Temeiul de căpetenie al bucuriei creştinului este însă înnoirea firii căzute. La naşterea cea de-a doua, prin botez, se aruncă sămânţa vieţii veşnice, după chipul Domnului înviat. Începând din acea clipă să umble întru viaţa cea înnoită, creştinul se eliberează tot mai mult din lanţurile stricăciunii, ce vine prin păcat, şi se umple cu prisosinţă de simţământul sănătăţii duhovniceşti. Acest simţământ de sănătate este aproape acelaşi lucru ca simţământul învierii: de aici bucuria neîncetată a vieţii în Domnul. Tocmai de aceea ne şi porunceşte Apostolul să fim bucuroşi – ne porunceşte, adică, să ne păstrăm într-o stare duhovnicească ce aduce bucurie neîncetată, să ne înconjurăm de convingeri care adie bucurie în suflet, să nu ne lipsim de gustarea bunătăţilor duhovniceşti cu care sunt îmbiaţi toţi în Domnul şi care nu au cum să nu veselească inima, să nu ne înstrăinăm niciodată de osteneli şi de nevoinţe, care ne duc pe o cale strâmtă, însă la viaţa veşnică. Apostolul nu vrea ca creştinul să dezvolte în sine bucuria prin nu ştiu ce visări, ci să păşească cu fapta pe tărâmul veselitor al luminii şi al vieţii. Şi pe cât este de sigur că pe acest tărâm ajunge orice creştin adevărat, pe atât este de nedespărţită bucuria de creştinul adevărat; tocmai de aceea cuvântul lui Dumnezeu ne porunceşte în multe rânduri să ne bucurăm (Filip. 3, 1; 4, 4; Rom. 12, 12; 14, 17; Iac. 1, 2). Când înlăuntru este pace şi bucurie, nevoile şi necazurile dinafară nu au înrâurire asupra creştinului, aşa încât doar ceilalţi îl pot socoti necăjit, în vreme ce el însuşi se bucură pururea înlăuntrul său (2 Cor. 6, 10).

Sfântul Teofan Zăvorâtul,  Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor