Alergaţi la acoperământul Maicii Domnului şi al sfinţilor lui Dumnezeu! Nimeni nu poate scăpa de ispite, dar căderile pot fi evitate!

Ispite în jur sunt destule. Alergaţi la acoperământul Maicii Domnului şi al sfinţilor lui Dumnezeu! Nimeni nu poate scăpa de ispite, dar căderile pot fi evitate!

Singur nu e cu putinţă, ci doar cu Dumnezeu şi cu ajutorul ceresc – care ne este pregătit, îl înconjură pe fiecare, trebuie doar să nu ne desprindem de el şi să nu-l alungăm. El este izgonit de gândurile, de simţirile şi de dorinţele pătimaşe. Domnul ne priveşte în inimă; şi aşa cum este inima faţă de El, aşa este şi Domnul faţă de ea. Apoi, legea neclintită pentru toţi cei ce-L caută pe Domnul este trezvia lăuntrică sau viaţa trăită în luare-aminte şi în priveghere. Cu ajutorul lor veţi înţelege ce înseamnă trezvia, veghea duhovnicească şi privegherea. Există o zicală: „E aşa linişte, că se aude musca”… La fel de linişte este în inima celui care priveghează. Ca o lumânare, arde inima necontenit în înălţarea ei către Dumnezeu. Iar de se iveşte în suflet ceva străin, sufletul îl zăreşte şi îl alungă, şi iarăşi e linişte… şi tot aşa… Asta trebuie să dobândiţi. Faceţi aşa. Vă este cunoscut locul rugăciunii sau locul inimii care se roagă cu căldură? Stăruiţi cu atenţia în locul unde simţiţi căldură în timpul rugăciunii şi rămâneţi acolo fără a dori să ieşiţi, dar nu staţi singură, ci cu gândul la Domnul, Care Se află şi în dumneavoastră. În acest timp îngrijiţi-vă de un singur lucru: să păstraţi nestinsă această căldură către Domnul! Aceasta este principalul! Când veţi începe această trudă lăuntrică, ea singură vă va învăţa cum să faceţi: ce vă este de ajutor şi ce anume vă încurcă. Apucaţi-vă de aceasta. Numai atunci când se instaurează căldura, începe curăţirea lăuntrică. Când metalul pur ajunge să se separe de minereu? Când minereul se încinge… Aşa este şi aici. Iar tot ce este până atunci, nu că n-ar fi nimic, dar nu are nici o valoare sigură şi trăinicie. Aceasta să vă fie lecţia! Învăţaţi-o şi veţi spune ce va fi cu dumneavoastră şi în sufletul dumneavoastră! Când veţi stărui în inimă cu gândul la Domnul, mintea se va opri o vreme, va obosi şi va începe să alerge încolo-încoace, de parcă ar vrea să o ia la fugă. Atunci daţi-i numele dulce al Domnului nostru Iisus Hristos, adică rugăciunea lui Iisus, ca să o repete mereu. Dar luaţi aminte că frica de Dumnezeu trebuie să împrospăteze de la început aerul inimii, să-l împrospăteze şi să-l purifice întruna… Există o cădere cu evlavie şi cu umilinţă la picioarele lui Dumnezeu, care îl preface pe om în praf şi pulbere în faţa Domnului… Faceţi aşa… Iată cum vom proceda: dimineaţa, o dată cu deşteptarea, împrospătaţi-vă cu frică tot lăuntrul… apoi rugăciunea vă va încălzi… rugăciunea lui Iisus, împreună cu căderea lăuntrică la picioarele Domnului vor prelungi această căldură… şi slavă Domnului! Dar este nevoie să o dobândiţi. Asta nu se întâmplă dintr-o dată; nu e la fel cum se învaţă croşetatul: te-ai uitat şi gata, ştii totul. De mare ajutor pentru păstrarea căldurii sufleteşti este cititul de dimineaţă şi ideea ce se desprinde din lectură, care ne fixează atenţia şi pătrunde ca o rază în inimă, unde luminează totul. Această idee trebuie apoi pomenită şi învârtită în minte cât mai des. Putem stabili şi o pravilă: de îndată ce, în timpul lecturii, întâlnim o astfel de idee, trebuie să întrerupem cititul. Această lucrare îşi are mulţi duşmani – veţi vedea singură… – dintre aceştia, cei mai importanţi sunt: ochii, urechile şi mişcările limbii, adică vederea de multe, auzirea de multe, multa vorbire, mişcarea după bunul plac. Cum poţi duce un pahar cu apă stătută (cu sedimente), fără să se tulbure apa? Trebuie să păşeşti foarte uşor. Veţi vedea totul singură, atunci când veţi începe lucrarea. Dar începeţi-o odată, altminteri vă paşte nenorocirea! Vă veţi încurca. V-a atins ispita gândurilor de slavă deşartă, de automulţumire şi de laudă de sine! Iată ce obiecţie apare: „Cum de-i cu putinţă Eu, să nu fiu, oare, smerită?”. Aveţi răbdare! Străduiţi-vă să faceţi totul după pravilă… Şi atunci, ce-o fi, o fi… Iar acum, ce să mai vorbim? Până când sufletul nu se aşază cu mintea în inimă, el nu se poate vedea, nici recunoaşte pe sine cum se cuvine. Laudele, cum am mai scris, sunt ca o piedică pusă în drumul alergătorului… se împiedică imediat… Îşi sparge nasul… iar altul poate să-şi dea şi duhul… Doamne fereşte! Ei, cred că v-am istovit! Dar este o lecţie… Faceţi acum cum vreţi, dar osteniţi-vă, dacă vă doriţi binele şi îl iubiţi pe Dumnezeu… Trudiţi-vă. De îndată ce veţi avea un cât de mic succes, toată lenevia vă va părăsi imediat.

 Sfântul Teofan Zăvorâtul,  „Învățături și scrisori despre viața creștină”