Adună toată atenția minții tale în adâncul inimii tale și roagă-te de acolo în chip tainic
Adună toată atentia mintii tale în adâncul inimii tale si roagă-te de acolo în chip tainic, spunând această rugăciune: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă”. Altceva să nu spui, nici să nu lasi mintea să gândească, nici să cerceteze si nici să se întrebe în legătură cu ceea ce a văzut în vedenie. Iar dacă cugetul tău se duce singur la vedenia pe care ai văzut-o, îndepărtează-l fără întârziere si alipeste-l de rugăciunea inimii, pentru ca rugăciunea ta să fie curată în fata lui Dumnezeu. Si dacă te rogi în felul acesta destul timp cu evlavie netărmurită fată de Dumnezeu si cu smerenie, dacă vedenia este de la Dumnezeu, vei simti în inima ta o tresărire duhovnicească cu lacrimi duhovnicesti, fără ca tu să vrei să-ti amintesti de vedenia care ti s-a arătat. In acelasi timp cu această dulce, negrăită, duhovnicească si dumnezeiască tresăltare a inimii si cu aceste lacrimi dulci si duhovnicesti, vei simti că se linisteste, că se îmblânzeste, că îsi află pacea si odihna toate miscările tale sufletesti si trupesti. In acelasi timp cu această stare de liniste se aprinde în ziua aceea înlâuntrul tau si flacăra cea mare a iubirii Domnului tău, din care coplesit de această flacără, scoti în ziua aceea (pentru ca dintr-o dată se aprind de dragoste pentru Domnul toate maruntaiele tale), si glas către Dumnezeu, repezindu-te catre Acesta, precum se reped câinii care si-au pierdut stapanul. In clipa aceea vei spune, vărsând lacrimi, lui Dumnezeu, cu glas plâns si plin de evlavie: „Unde esti, Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, si nu ma iei un ceas mai devreme acolo unde esti Tu, iubirea mea cea preadulce? Nu Ti-e milă de mine, Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, că ard măruntaiele mele ca o flacară aprinsă de dorul nestins al iubirii Tale, care s-a aprins înlăuntrul meu ca un cuptor încins? Niciodată, niciodată, Dumnezeul meu, să nu stingi din inima mea aceasta flacără aprinsă, atâta timp cât sunt departe de Tine, in valea plângerii a acestei lumi, Drumetului însetat Doamne, câtă usurare în suflet îi provoacă amintirea izvorului răcoros, atunci când acesta îi lipseste! Dar nu numai usurare, ci îi aprinde si mai mult setea. Tot asa si acum, Doamne, nu numai suferintă îi provoacă sufletului meu amintirea Ta si a arătărilor Tale, care era atât de insetat după Tine, ci un dor si mai mare se aprinde inlăuntrul meu, când Tu, dulcele meu Iisus, nu mă iei acolo unde esti Tu, izvorul cel răcoros care astâmpără setea sufletului.
Un aghiorit necunoscut si deznãdãjduit, Vedere duhovnicească
