A trăi în unire cu Domnul Hristos înseamnă a trăi viaţa veşnică chiar aici pe pământ

Până la venirea Domnului nostru Iisus Hristos în lumea noastră pământească, noi, oamenii, nu ştiam cu adevărat decât despre moarte şi moartea ştia despre noi. Tot ceea ce era omenesc era pătruns, acaparat şi cucerit de către moarte. Moartea era mai apropiată de noi decât noi înşine, şi mai reală şi mai puternică decât noi înşine, incomparabil mai puternică decât fiecare om în parte şi decât toţi oamenii la un loc. Pământul era o cumplită temniţă a morţii, iar noi, oamenii, eram robii neajutoraţi ai morţii1. Doar o dată cu Dumnezeu-omul Hristos „s-a arătat viaţa”; „viaţa veşnică” ni s-a arătat nouă, muritorilor celor fără de nădejde, robi ticăloşi ai morţii. Şi acea „viaţă veşnică”, noi, oamenii, „am văzut-o cu ochii noştri şi am pipăit-o cu mâinile noastre”, iar noi, creştinii, „mărturisim viaţa veşnică” tuturor.

Fiindcă a trăi în unire cu Domnul Hristos înseamnă a trăi viaţa veşnică chiar aici pe pământ. Noi ştim din experienţa proprie că Iisus Hristos este adevăratul Dumnezeu şi viaţa cea veşnică. Şi pentru aceasta a venit El în lume: să ni-L arate pe adevăratul Dumnezeu şi viaţa cea veşnică întru El. Adevărata şi preacurata dragoste faţă de om constă întru aceasta şi numai întru aceasta: faptul că Dumnezeu L-a trimis pe Unicul Său Fiu născut în lume ca noi să putem avea viaţă prin El, şi prin El să vieţuim veşnic. De aceea, cel ce Îl are pe Fiul lui Dumnezeu are viaţă; cel ce nu Îl are pe Fiul lui Dumnezeu nu are viaţă (I Ioan 5, 12) – unul ca acesta se află cu totul întru moarte.

Viaţa în unicul, adevăratul Dumnezeu şi Domn Iisus Hristos este cu adevărat singura noastră viaţă adevărată, fiindcă ea este cu totul veşnică şi în mod absolut mai puternică decât moartea. Poate o viaţă care este infestată de microbul morţii şi care sfârşeşte în moarte să fie numită cu adevărat viaţă? Aşa precum mierea nu este miere atunci când este amestecată cu otravă, care treptat transformă toată mierea în otravă, la fel şi o viaţă care sfârşeşte în moarte nu este viaţă.

Nu există capăt sau limită a iubirii Domnului Hristos faţă de om: fiindcă pentru ca noi, oamenii, să dobândim viaţa veşnică, viaţa care este întru El, şi pentru a vieţui alături de El, nu ni se cere nimic – nici învăţătură înaltă, nici slavă, nici bogăţie, nici altceva pe care noi să nu-l avem, ci mai degrabă numai ceea ce fiecare dintre noi poate avea. Şi ce este aceasta? Credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos. Pentru acest motiv a oferit El neamului omenesc, El, Singurul Prieten al omului, această minunată veste: Dumnezeu atât de mult a iubit lumea, încât L-a dat pe unicul Său Fiu, astfel încât tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Cel ce crede în Fiul are viaţă veşnică (Ioan 3, 16–36).

Ca unicul Dumnezeu adevărat Care poate dărui oamenilor ceea ce nici un înger sau om nu poate dărui, numai Domnul Hristos a avut curajul şi dreptul să le spună tuturor oamenilor: „adevărat, adevărat vă spun vouă: cel ce crede în Mine are viaţă veşnică” (Ioan 6, 47) şi „unul ca acesta a trecut deja de la moarte la viaţă” (Ioan 5, 24). Credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos îl uneşte pe om cu Domnul Cel Veşnic Care, după măsura credinţei omului, picură în sufletul acestuia viaţa veşnică, aşa încât acesta simte şi înţelege că este veşnic.

Şi acest lucru îl simte într-o măsură cu atât mai mare cu cât el vieţuieşte conform cu credinţa care îi sfinţeşte treptat sufletul, inima, conştiinţa şi întreaga fiinţă prin dumnezeieştile energii ale harului. După măsura credinţei omului creşte şi sfinţirea propriei sale firi. Şi cu cât este un om mai sfânt, cu atât mai puternic şi mai viu este sentimentul propriei sale nemuriri, precum şi conştiinţa nu numai a propriei sale veşnicii, ci şi a oricărei alte fiinţe. De fapt, viaţa adevărată a omului începe odată cu credinţa sa în Domnul nostru Iisus Hristos, care îşi încredinţează tot sufletul, inima, toate puterile Domnului Hristos Care treptat îl sfinţeşte, îl transfigurează şi-l îndumnezeieşte. Şi prin sfinţire, transfigurare şi îndumnezeire sunt revărsate asupra sa dumnezeieştile energii ale harului care-i conferă atotputernicul sentiment, dar şi conştiinţa nemuririi şi veşniciei personale. În realitate, viaţa noastră este viaţă atât cât este trăită întru Hristos. Şi cu cât este vieţuită mai mult întru Hristos, cu atât îşi manifestă sfinţenia; cu cât este mai sfântă o viaţă, cu atât mai nemuritoare şi mai veşnică este aceasta.

Părintele Iustin Popovici, Credința ortodoxă și viața în Hristos, Editura Bunavestire, Galați, 2003